România, miracolul industrial al Europei, îngreunat de deficitul său cronic

În doar două decenii, țara care ani de zile a fost sinonimă cu întârzierea industrială pe flancul estic al Europei a finalizat una dintre cele mai uimitoare transformări ale continentului.

România a găsit în apartenența sa la Uniunea Europeană un trambulină pentru a diversifica o economie care până în anii 1990 depindea aproape în totalitate de o industrie grea învechită, iar astăzi se impune ca un actor de prim rang în sectoare la fel de diverse precum cel auto, tehnologic și agroalimentar.

Cea mai importantă realizare a anului 2025 a fost aderarea deplină a României la spațiul Schengen, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie a acelui an și a însemnat eliminarea controalelor la frontierele terestre, după mai bine de un deceniu de așteptare și un veto de doi ani din partea Guvernului austriac, potrivit France 24.

Sfârșitul lungilor așteptări la punctele de trecere a frontierei a transformat artere precum pasajul Câmpiei Panonice sau trecerea Dunării în coridoare fluide către inima UE – o schimbare logistică cerută de ani de zile de exportatorii români și care începe deja să se reflecte în reducerea costurilor de transport.

Motorul care propulsează această economie este, fără îndoială, industria auto, care generează aproximativ 13% din Produsul Intern Brut al țării și plasează România ca lider regional în exportul de componente, acestea reprezentând 26% din totalul vânzărilor externe ale țării, potrivit datelor sectoriale compilate de Asociația Constructorilor de Automobile din România (ACAROM).

Firma Dacia, deținută de grupul Renault, rămâne flagship-ul la fabrica sa de la Mioveni, dar ecosistemul auto s-a ramificat în întreaga parte vestică a țării, unde operează giganți precum Ford la Craiova și Bosch la Cluj-Napoca, precum și sute de mici furnizori de piese și sisteme.

La acest sector în plină expansiune se adaugă o industrie tehnologică care facturează deja peste 15,6 miliarde de euro pe an și crește într-un ritm apropiat de 12% anual, conform estimărilor consultantului PwC România culese pe parcursul anului 2025. Mihaela Moes, delegată a asociației spaniole a companiilor industriale internaționalizate amec în România, explica într-un interviu acordat acelui mediu în octombrie 2025 că „sectoare cheie precum cel chimic, farmaceutic, energetic, tehnologic și auto oferă spații de creștere și colaborare pentru companiile spaniole” – un interes care transcende granițele comerciale și pătrunde în terenul investițiilor directe.

Tocmai legătura cu Spania este una dintre cele mai solide din rețeaua comercială românească.

În cursul lunii ianuarie 2026, România a exportat în Spania bunuri în valoare de 186 de milioane de euro, ceea ce reprezintă o creștere de 4,19% față de aceeași lună a anului precedent, potrivit datelor Observatorului Complexității Economice prelucrate de Camera de Comerț și Industrie a României. Produsele care traversează continentul de la est la vest sunt în mare parte automobile (în special Dacia Sandero și Ford Puma asamblate în țară), utilaje, echipamente electrice și componente electronice, în timp ce Spania trimite în România vehicule industriale, produse chimice, produse din carne și bunuri de capital cu valoare adăugată ridicată.

Acest flux se sprijină suplimentar pe o rețea umană de peste 620.000 de români rezidenți pe teritoriul spaniol la sfârșitul anului 2025, potrivit Institutului Național de Statistică al Spaniei, care acționează ca o curea de transmisie a obiceiurilor de consum, a investițiilor în locuințe și a transferului de cunoștințe. Relațiile politice dintre cele două țări, definite de Ministerul Afacerilor Externe spaniol în ultimul său raport de țară drept „pozitive și cooperative în ultimul deceniu”, au permis forjarea unui climat de încredere care se traduce și în investiții românești în Spania în valoare de 42 de milioane de euro acumulate între 1993 și 2024, deși adevăratul potențial este încă neexploatat, potrivit ambelor camere de comerț.

Cu toate acestea, acest dinamism industrial nu trebuie să ascundă adâncile fisuri structurale prin care se strecoară fragilitatea macroeconomică a țării. Deficitul comercial al României a închis anul 2025 la 32,743 miliarde de euro, ceea ce reprezintă 8,61% din PIB – o proporție extrem de ridicată pentru o economie care aspiră la convergența deplină cu marile puteri europene. Importurile de bunuri și servicii, care reprezintă 34% din bogăția națională, depășesc cu mult exporturile, care se situează la 25,4% din PIB, potrivit datelor macroeconomice ale Băncii Mondiale preluate de portalul datosmacro.com.

Președintele ales la acea vreme, Nicușor Dan, în declarații pentru presa locală la mijlocul anului 2025, a avertizat că obiectivul pentru deficitul bugetar era „optimist, realist” prin fixarea acestuia la 7,5% din producția economică – o cifră încă departe de 3% cerut de criteriile de la Maastricht și care a forțat Guvernul social-democrat să majoreze TVA de la 19% la 21% începând cu 1 august 2025, o măsură pe care analiștii o consideră nepopulară, dar necesară.

Marile organizații internaționale urmăresc cu lupa această tranziție delicată. Fondul Monetar Internațional, în raportul său din octombrie 2025, a redus prognozele de creștere pentru economia românească la 1%, mult sub 3,3% pe care le lua în calcul doar cu un an în urmă, într-un context de inflație persistentă pe care Fondul însuși o situează la o medie anuală de 7,3% pentru 2025 înainte de a se modera ușor la 6,7% în 2026. Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) a redus și mai mult așteptările la sfârșitul anului, proiectând un avans de 1,3% în 2025 și de doar 1% în 2026 – o încetinire pe care o atribuie direct creșterii TVA și înghețării pensiilor, măsuri de ajustare care erodează puterea de cumpărare a gospodăriilor. Banca Mondială nu a fost nici ea mai optimistă și deja în octombrie 2025 și-a redus prognoza pentru țară la 0,4%, plasând România printre economiile cu cea mai slabă creștere din întreaga regiune a Europei de Est. Valentin Lazea, economist-șef al Băncii Naționale a României, a declarat în decembrie 2025 pentru Reuters că „țara plătește acum factura unui populism fiscal prelungit, iar ajustarea va fi dureroasă dacă vrem să recâștigăm credibilitatea în fața piețelor”.

În ciuda acestui sumbru tablou macroeconomic, România are un as în mânecă pe care alte țări din vecinătatea sa nu îl pot arăta: puterea sa agricolă.

Țara a încheiat anul comercial 2025‑2026 ca cel mai mare exportator de cereale din întreaga Uniune Europeană, potrivit datelor Comisiei Europene din martie 2026, cu vânzări de peste 6,4 milioane de tone care reprezintă aproximativ 33,4% din toate livrările intracomunitare. Această poziție de lider nu este întâmplătoare: România s-a consolidat ca „grânarul Uniunii Europene”, datorită unor condiții climatice favorabile și unei suprafețe cultivabile de peste 9 milioane de hectare care îi permite să producă grâu, orz și porumb mult peste propriul consum, generând excedente care aprovizionează alte piețe comunitare în momente de penurie globală cauzate de războiul din Ucraina și secetele din sudul Europei.

Comitetul Economic și Social European a calculat că economia românească ar putea economisi până la 2,5 miliarde de euro anual din costurile derivate din reducerea barierelor logistice datorită intrării sale depline în Schengen – economii care, bine gestionate, ar putea finanța o parte din reformele structurale de care țara are nevoie pentru a-și echilibra conturile.

Calea României în prima jumătate a anului 2026 va fi, așadar, aceea de a-și concilia indubitabila sa pujantă industrială și agricolă cu dezechilibrele macroeconomice care amenință să îi frâneze ascensiunea. Integrarea deplină în Schengen, modernizarea infrastructurilor sale energetice și digitale cu fonduri din planul NextGenerationEU (din care România este al șaselea cel mai mare beneficiar net, cu peste 28 de miliarde de euro alocați) și valorificarea poziției sale strategice la Marea Neagră ar putea fi pârghiile care să propulseze definitiv Bucureștiul spre clubul economiilor avansate ale UE. În acest sens, portul Constanța, cel mai important al României, a devenit de la începutul războiului din Ucraina principala rută alternativă de tranzit pentru exporturile de cereale ucrainene, ceea ce i-a consolidat rolul geopolitic și economic în regiune. Un club al economiilor avansate căruia România îi aparține pe deplin, dar de care o separă încă un decalaj de venit pe cap de locuitor de aproape 9.000 de euro față de media comunitară, potrivit Eurostat. Pentru a reuși, analiștii sunt de acord că nu va fi suficientă creșterea; va fi necesară o intervenție fiscală profundă care să disciplineze conturile publice fără a sufoca consumul privat sau investițiile străine – un echilibru la fel de delicat precum cel care susține însăși economia românească. După cum declara în ianuarie 2026 comisarul european pentru Economie, Paolo Gentiloni, în timpul vizitei sale la București: „România are potențialul de a fi tigrul economic al următorului deceniu în Europa, dar trebuie mai întâi să învețe să își domesticească deficitul.”