Dilema transportului greu în Spania: Ultima milă verde vs. distanța lungă pe motorină

Spania este imersată într-o transformare profundă a sectorului său de transport, impulsată de obiectivele de decarbonizare ale UE. Focusul s-a pus, pe bună dreptate, pe eliminarea progresivă a motoarelor diesel, forța vitală tradițională a transportului rutier de mărfuri. Cu toate acestea, foaia de parcurs către sustenabilitate prezintă o dilemă strategică complexă: este viabil și profitabil să înlocuim în masă cele peste 30.000 de camioane pentru distanțe lungi care circulă pe șoselele spaniole cu alternative electrice sau cu hidrogen? Datele relevă o diferență semnificativă: în timp ce motorina, în ciuda volatilității sale, oferă autonomii de peste 1.500 km și o rețea de realimentare ultra-rapidă și omniprezentă, camioanele electrice pe baterii (deși cu costuri de „realimentare” notabil inferioare pe km) se luptă încă cu autonomii practice în jur de 300-400 km și necesită ore de încărcare, chiar și la stațiile de încărcare puternice de 750 kW, care sunt încă o raritate pe autostrăzi.

Viabilitatea acestei tranziții pare, așadar, să deseneze două scenarii divergente. Pentru ultima milă și distribuția urbană și regională, electrificarea se prezintă ca soluția optimă și avantajoasă economic. Vehiculele operează în raze limitate, se pot încărca noaptea în centrele logistice și sunt cheie pentru respectarea protocoalelor Zonei cu Emisii Reduse (ZER) în orașe. Economiile de combustibil și întreținere compensează, pe termen mediu, investiția inițială mai mare. Problema se amplifică în transportul pe distanțe lungi, coloana vertebrală a comerțului. Aici, lipsa unei rețele naționale robuste de încărcare publică de înaltă putere sau a stațiilor de hidrogen verde (singurul vector cu adevărat curat) este călcâiul lui Ahile. Investiția necesară este faraonică, iar întrebarea cu privire la cine asumă costul – companiile, administrația sau fondurile europene – rămâne în aer.

Specialiștii sunt împărțiți în fața acestei panorame. În favoarea accelerării, voci precum María García, profesoară de Inginerie a Transporturilor la UPC, argumentează: „Miza trebuie să fie curajoasă și coordonată. Costurile motorinei includ externalități negative – sanitare și climatice – pe care consumatorul nu le plătește. Investiția în coridoare verzi cu stații de încărcare strategice este o necesitate națională, nu o cheltuială. Tehnologia avansează cu viteză vertiginoasă, iar autonomia va înceta să mai fie o problemă în acest deceniu”. Împotriva unui optimism exagerat, Luis Martínez, președintele Asociației Transportatorilor din Madrid, avertizează: „Ni se cere să reînnoim flote cu vehicule care costă de trei ori mai mult, cu o autonomie care nu servește pentru rutele noastre Sevilla-Barcelona și fără locuri unde să le încărcăm. Este o rețetă pentru falimentul micilor întreprinzători și IMM-urilor. Întâi trebuie să existe infrastructura, apoi obligația”.

Strategia spaniolă, întruchipată în Planul Moves III și Proiectul Strategic pentru Recuperare și Transformare Economică (PERTE) pentru Vehiculul Electric și Conectat, încearcă să echilibreze această balanță. Sunt alocați fonduri substanțiale pentru achiziția de camioane cu emisii zero și pentru implementarea infrastructurii, prioritizând coridoarele cheie. Cheia viabilității pare a rezida într-un mix tehnologic pragmatic și temporar: promovarea gazului regenerabil (biometan) pentru flotele existente și distanțe lungi ca o punte, în timp ce se implementează cu viteză maximă rețeaua electrică de înaltă putere și se dezvoltă o economie reală a hidrogenului verde. Nu va fi o substituție omogenă, ci o coexistență tehnologică în care fiecare soluție își găsește nișa operațională.

În concluzie, profitabilitatea abandonării motorinei în transportul greu din Spania nu este o chestiune de da sau nu, ci de unde și când. Pentru ultima milă și sfera urbană, este deja o realitate incontestabilă și profitabilă. Pentru distanțele mari, drumul este încă lung și costisitor, dependent de o colaborare ambițioasă public-privată și de o planificare feroviară care să ușureze presiunea asupra drumurilor. Obiectivul este clar, dar călătoria cere pragmatism, investiții enorme și timp, sub pedeapsa dezasamblării unui sector logistic vital pentru economia națională. Tranziția, în definitiv, seamănă mai mult cu un maraton decât cu un sprint.